Motivul dorinței apartamentului propriu

Am crescut în sectorul 5, timp de 30 de ani. În tot acest timp, mi s-au întamplat multe lucruri care s-au tranformat într-un tărâm de poveste, cu bune și cu rele.

Până la vârsta de 15 ani, locuiam cu familia mea într-un apartament modest cu două camere, o baie, o bucătărie mare, trei debarale și un balcon spațios, iar dacă aș mai locui acolo și acum, l-aș fi putut amenaja frumos. Locuința era situată la etajul 4 al unui bloc cu 4 etaje, fără lift.

Mi-am petrecut copilăria mai mult în jurul blocului, alături de sora și de fratele meu, fiindcă mama și bunicii mei nu ne lăsau să ne îndepărtăm prea mult de casă. Din cauza mea. De ce?

Datorită unei întâmplări trăită la o vârstă fragedă, nu mai știu exact ce vârstă aveam, însă știu că eram mică de tot. Un tip necunoscut m-a luat cu el ținându-mă de mână, departe de casă, iar în tot acest timp familia mă căuta cu disperare (îmi povestea mama, eu nu îmi amintesc absolut deloc acest eveniment). Însă Dumnezeu a avut grijă să nu se întâmple ceva rău, căci mătușa mea, soția fratelui vitreg al mamei mele, m-a recunoscut imediat și nu înțelegea ce se întâmplă: „Ce cauți aici?!”, m-a întrebat ea.

Atunci când tipul a văzut că mătușa mea mă cunoaște, a fugit. Nu știu ce mi s-ar fi întâmplat, dacă nu venea ea. Dar ce a fost, a trecut cu bine. De aceea, nu ne lăsau decât să ne jucăm pe lângă blocul nostru.

Mai mult, aveam un părculeț cu două leagăne în spatele blocului care era împrejmuit cu un gard din fier. Îmi aduc aminte și acum, cum bunicul meu construia leagănele, în special, pentru noi, nepoții lui. Nu mai știu dacă l-a mai ajutat altcineva, vreun vecin, de exemplu, dar știu că le-a făcut el. În jurul blocului era numai umbră și verdeață. Totul era frumos și liniștit. Era perfect.

Bunicul și bunica mea (părinții mamei mele) stăteau la parter, iar părinții mei, sora și fratele meu, locuiam la ultimul nivel, la etajul 4. Zi de zi, mai coboram și pe la bunici, uneori să dormim acolo peste noapte, să mâncăm, să ne jucăm, să ne învețe tricotaj, să croim cu mașina de cusut, să aibă grijă de noi, și altele, cât timp mama și tata erau la muncă. Era bine atunci când eram așa de aproape, în familie.

Aşa că nu pot decât să oftez şi să spun cu mâna pe inimă: mi-e dor de acel loc, de blocul ăla, de familia unită. Bunica a murit mult prea devreme, în 1998, apoi după 5 ani prin 2003, a decedat și bunicul. Între timp, el își vânduse apartamentul de la parter și s-a mutat la țară, apartament, care trebuia să fie al meu așa cum îmi promiseseră pe vremea când bunica trăia, dar multe s-au întâmplat și nu a mai fost să fie. Cu alte cuvinte, mi-a fost foarte dor de bunicul și nu am mai apucat să-l văd prea des până când s-a stins… Și acum îmi este tare dor de bunicii mei. Ei au fost precum părinții noștri, sfătuitorii noștri, oameni intelectuali…

Tot în 2003, înainte cu o lună să se stingă bunicul meu, ne-am mutat și noi. Recunosc că mă bucuram tare mult că ne vom muta într-un alt loc. Vroiam o schimbare, alt aer, o altă experiență, așa cum și acum îmi place. Visam cum va arăta noua casă, ca în reviste. Chiar mă gândeam cum vom aranja mobila pe care o avem. Apoi, când mama zicea că nu vom lua toată mobila decât o parte din ea, iar restul le vom duce la țară, la părinții tatălui meu, pentru ca apartamentul unde ne vom muta nu este așa de mare, rămăsesem nedumeriă și mă tot întrebam… undeva în mintea mea bănuiam eu unde…

Odată ajunși acolo, am fost șocată, extrem de șocată și bănuiala mi-a fost confirmată. Un cartier deznădăjduit de blocuri cu doar două etaje și … sunt prea multe de spus. Am plâns atât de tare și mi-am urât părinții. Am fost supărată pe mama că l-a lăsat pe tata să se ocupe de alegerea casei, când oriunde în altă parte, mai ieftin dacă vroia așa, ar fi arătat mai bine decât în acel cartier. Am fost extrem de dezamăgită de el, că ne-a băgat într-un asemenea loc. Cu toate că îmi era frică de locul ăla, nu am vrut să mai stau acolo nici o clipă din ziua când ne-am mutat și am plecat cu sora și cu fratele meu la țară.

Din cauza școlii, am fost nevoită să mă întorc și așa mi-am petrecut un deceniu și jumătate în cartierul Rahova. Am plâns zile întregi. În timpul ăsta, m-am obișnuit, m-am maturizat, am acceptat și înțeles importanța unui acoperiș deasupra capului, am încercat să am o adolescentă normală, am avut coșmaruri crezând că nu ne-am mutat. Adevărul e că nu mi-a fost ușor. După 7 ani, părinții mei au decis să se despartă. Și am rămas cu mama împreună cu sora mea și cu fratele în cartierul ăla vechi. Într-un fel, am încercat să ne descurcăm ușor și treptat, cum am putut, să ducem o viață altfel. A fost greu, destul de greu. Dar mă bucur că am mers mai departe și am crezut în noi.

De altfel, după toate întâmplările acestea, întâmplări care m-au determinat multă, multă vreme cu o mare dorință de a-mi cumpăra un apartament care să arate aproape la fel cum am avut în Sebastian. Nu știu de câte ori am pomenit acest lucru, dar nimeni nu mă credea, pentru că trecuseră anii. Însă nu am renunțat la visul meu. Ambiția și dorința, m-au ajutat să am încrederea că în curând chiar se va întâmpla. Timp de 3 ani, m-am luptat la job să-mi mărească salariul pentru a-mi lua o locuință pentru mine, dar și pentru că am considerat că meritam. Apoi, în 2015, după 3 luni de la mărirea salariului, am căutat împreună cu logodnicul meu și cu un agent imobiliar, un apartament care să ne placă și am ales tocmai în sectorul 4, în cartierul rezidențial din Berceni, unde erau blocuri nou-construite. Așa cum spuneam, am ales ceva puțin asemănător cu cel din Sebastian, dar să nu uit și că am lift (care mie îmi place 😅).

De asemenea, fără ajutorul logodnicului meu, nu știu dacă m-aș fi descurcat la bancă, la telefon, la notar, la broker și multe altele, căci au durat vreo 9-10 luni până la semnarea contractului de vânzare-cumpărare. Așadar, la 30 de ani, prin toamna anului 2017, ne-am mutat în noua casă, și acum, cu bucurie, văd cu ochii deschiși, visul devenit realitate. Ca întotdeauna, sunt o visătoare, recunosc, și nu mă opresc aici. Mai urmează un nou capitol 😄 Doar dacă mă vor ține puterile ca și până acum. 🙂

3 gânduri despre „Motivul dorinței apartamentului propriu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.