Cum arată o zi din viața mea?

5:10 – ora la care sună ceasul de luni până vineri, de când am luat hotărârea acum un an, să îl duc pe nepotul meu la școală din anumite motive întemeiate.

Mă spăl pe dinți și mă îmbrac cu hainele pe care le-am aranjat cu o seară înainte. La ora 5:45, sunt gata de plecare. Ajung  la mama mea acasă, iar la această oră, ea este deja plecată la muncă și băiatul încă doarme.

Ies din bloc, înfofolită cât de bine pot, numai să nu simt frigul. În perioada rece, diminețile sunt cele mai grele.

Îmi bag mâinile în buzunare ca să mă încălzesc și merg repede pe jos în jur de 15 minute până la stația de autobuz, să prind autobuzul la timp, astfel încât să nu fiu nevoită să stau în frig, câte 5-10 minute după el. Însă, nu ajung mereu la timp.

După 50 minute cu autobuzul, cobor și mă îndrept spre casa mamei, la nepotul meu. Ajunsă în casă, rasuflu ușurată că am scăpat de frig, ca de fiecare dată.

Aprind lumina și o văd pe cățelușa, dormind (are 15 ani și e cam bolnavă 😕). O privesc cu sufletul strâns și o mângâi cu gândul, că nu am ce să fac pentru ea… Apoi, mă uit și la nepotul meu, la felul cum doarme el pe o parte, cu genunchii ușor îndoiți.

E ora 7:00 și trebuie să îl îmbrac cu hainele pregătite de mama mea. Îl sărut pe obraz ca să-l trezesc și în timp ce îl imbrac, este supărat pe mine că i-am stricat visul când îi era mai drag și nu prea vrea să își deschidă ochii. Se abține… Verific ceasul și îl mai las să doarmă încă 5 minute ca să pregătesc apa de băut pentru școală. O pun într-o sticlă de 0.5l și o bag în ghiozdanul lui. Câteodată, când am timp, îi mai verific lecțiile să văd ce a mai făcut.

Apoi, îl trezesc din nou. Morocănos, nevoit să se ridice din pat, își freacă ochii și apoi, îmi arată ceva (LEGO creat, jocul nou pe tabletă, pictura desenată) pe care și le face de fiecare dată, cu o zi înainte. Uneori, dacă vrea, îmi mai povestește, cu greu, somnoros, cum a fost la școală.

Într-un final, ora 7:40 – putem pleca. Mergem la magazin, să cumpărăm niște gustări pentru școală, și văd că se apropie tramvaiul 32. Suntem nevoiți să alergăm până în stație, ca să nu întârziem la școală.

Cu noroc, am prins tramvaiul. E aglomerat, și nepotul meu nu suportă să se strecoare printre călători. Abia poate să mai miște. După două stații, coborâm.

Mă uit la ceas și este ora 7:57. Îi spun nepoțelului meu că avem la dispoziție câteva minute, deci, să ne grăbim.

Am ajuns la școală, cât de repede am putut noi.

Înainte de a intra la școală, îmi spune că mă iubește, iar eu îi răspund același lucru și apoi, ne sărutăm pe obraz. Și fuge în clasă.

Mai întârziem câteodată, din cauza tramvaiului care pare să nu mai vină, circulând prea încet din cauza vremii sau din alte motive. Dar, în general, ajungem la timp la școală.

Cu sufletul liniștit că l-am dus la școală cu bine, am plecat și eu spre stația de tramvai. Voi merge până la metroul de la Unirii, căci mă duc la serviciu. Vine tramvaiul, ușile se deschid. Pff, iarăși este aglomerat. Clar că nu mai am chef de efort. Încerc să caut un loc, cumva, să urc și abia reușesc, cu greu, să nu stau între uși. La fiecare stație, se mai eliberează puțin. După vreo 30 minute, ajung la Unirii, respirând, în sfârșit, aerul.

Nu mai zic cât de nervoasă eram atunci când țineam laptopul în mână și ghiozdanul în spate și, din cauza aglomerației și statului în picioare, mâinile mele amorțeau și se înroșeau. Unele dimineți sunt dezamăgitoare!

În drum spre metrou, m-am oprit, ca de obicei la o patiserie, LUCA. Fac niște bunătăți calde de dimineață. Îmi place să mănânc covrigelul ăla cu ciocolată. Am luat unul și îl voi mânca la serviciu (uneori și pe drum când îmi este foame).

Ora 8:30 – în metroul Unirii 1. Ca întotdeauna, găsesc coada imensă în pasajul care face legătura între cele două magistrale. Durează minute bune să traversez și să ajung pe peronul de metrou de la Unirii 2. Nu mai pot, este enervant.

08:40 – sosește metroul. Ca în fiecare zi, mă înghesuiesc printre călătorii, pentru că nu mai am timp să aștept altul. Simt că mă sufoc de aglomerație. După câteva stații până la Aviatorilor, respir ușurată că m-am eliberat din acel haos din care nu știu când mai scap.

După ce am urcat scările spre gura de ieșire, mă opresc la jumătatea drumului, la un chioșc, să îmi iau un pahar de cafea cu lapte, care îmi place foarte mult. Apoi, ies la suprafață, ținând în mână paharul, atât de cald, și e atât de bine.

La 8:50 ajung la sediu, pornesc laptopul și îmi dau jos geaca, fularul și căciulă. Stau pe scaun, să îmi relaxez corpul și să mă liniștesc câteva minute. Apoi, verific email-urile, cât să beau cafeaua caldă și să mănânc covrigelul, aleg ce e foarte important de făcut.

E ora 13:00 și îmi este foame. Mă duc la MEGA IMAGE, să-mi cumpăr de mâncare pentru prânz (cateodată, și la KFC – tot ce este cu carne condimentată, dar nepicantă, îmi place mult). Uneori, când am foarte mult de făcut, nu simt foamea, rămânând nemâncată. Ciudat, dar chiar nu realizez că nu îmi este foame.

Deja se face 17:30 și închei programul de lucru, și de-abia aștept să merg acasă. Mă întorc la metrou. Pe peron, sunt mulți călători, mă așteptam la asta. Și, aproape niciodată, nu prind metroul mai liber la ora această. Venind de la Pipera, este mai mereu aglomerat. Ghinion! Am 9 stații de mers, stând în picioare.

Ora 18:30 – ajung, în sfârșit, la blocul meu, după aproximativ 15 minute de mers pe jos de la metrou. Obosită, merg fără chef spre lift și apăs butonul nr. 3.

Mi s-a întamplat de două ori, să nu meargă deloc liftul și am fost nevoită să urc, nervoasă. M-am oprit la ușă și scot cheile. Surprinsă, nu înțeleg de ce nu se deschide. Mă uit mai atentă la chei, dacă nu cumva am greșit, dar parcă sunt aceleași. Ciudat! Mai caut o urmă pe ușă, să-mi dau seama ce se întâmplă. Ops, nr. de apartament nu este al meu. M-am speriat, sau mai bine zis, m-am panicat. Eram la etajul 2, din greșeală. Fug repede să urc, încă un etaj, să nu mă certe vecinii aia :)) Nu m-au prins, sau da, dar nici nu mi-au deschis ușa.

De curiozitate, m-am dus la geamul din bucătăria mea, să verific la etajul de jos și am văzut că lumina era aprinsă. Evident, mă miram că nu au deschis ușa… Chiar, aveam multe întrebări în sensul ăsta. Hehe, totul e din vina oboselii, a stresului, a nervilor.

Prietenul meu era deja acasă. A ajuns mai devreme la 17 și ceva. Și mă aștepta, să cumpărăm de mâncare pentru că nu mai avem. Știe că, uneori, eu am pretenții la mâncare și de aceea, preferă să mergem împreună, ca să aleg ce îmi place mie. Am ieșit la Auchan cu mașina lui (asta chiar că este mai bine). Am luat tot ce am avut nevoie pentru cina rapidă, ca să am timp să mă culc devreme. După aproximativ 30 minute de cumpărături, ne întoarcem acasă. Ne-am schimbat iute, după care ne-am preparat cina pentru că nouă ne era foame. Între timp, când mâncarea este pe foc, bag rufele în mașină de spălat pentru o oră și 45 minute.

Am terminat de mâncat, în sfârșit. Stomacul meu nu prea este bine. L-am „zăpăcit”. Vase nu mai spăl, mai târziu, poate mâine. Vreau doar să mă întind în pat, pur și simplu, pentru că mă doare spatele, am corpul obosit după o zi lungă. Mă uit pe facebook și pe instagram, priviri aruncate spre TV, vorbesc cu mama mea pe sms, să aflu ce face ea și nepotul meu, vorbesc și cu sora mea pe whatsapp, îmi trimite poze cu fiul ei și îmi tresaltă inima de bucurie.

Apoi, îmi limpezesc gândurile. În pătuţ e prea bine, e căldurică şi nu mă bate gândul să mă ridic. Simt că pleoapele mele încep să cadă greu, simt că în orice clipă, voi ațipi, dar nu vreau să dorm pentru că trebuie să întind rufele pe suport, să fac dușul. Și să-mi pregătesc hainele pentru a doua zi.

Ora 23 – m-am băgat la culcare, dar nu reușesc să adorm. Sunt epuizată, trebuie să mă culc, știind că mai am câteva ore de somn până la urmatoarea zi. Încerc să mă mut pe stânga, pe dreapta sau pe spate până reușesc să adorm.

În weekend, dorm cel mai mult, iar dacă am planuri, sunt nevoită să mă trezesc și devreme. Să fac curat în casă, mai spăl rufele, merg la cumpărături cu prietenul meu. Iar, dacă el nu este acasă, mă duc singură. Când îmi mai rămâne energie, merg și în vizită la familia mea. De ieșit la plimbare mai rar sau chiar deloc, în funcție de timp.

Cam acestea sunt  zilele mele. E drept, uneori obosesc, dar cum eu cred în mine, în ceea ce fac, îmi revin repede. Mă rog, sper că curând, voi putea face schimbări și să am timp liber mai mult.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.